Iluzia – O protecție împotriva durerii
Preferința pentru iluzie nu este o alegere conștientă, este mai degrabă un reflex de protecție profund, născut din durerea de a privi adevărul. Realitatea poate fi rece, dură, plină de limite. Iar când nu avem resursele interne de a o înfrunta… ne construim o versiune mai suportabilă, o realitate paralelă, plină de speranțe, scuze, așteptări și explicații magice.
În psihanaliză, numim acest fenomen negare, adică o apărare primitivă a Eului, care refuză să recunoască o realitate inconfortabilă. Jung ar spune că Eul construiește o baricadă împotriva Umbrei, pentru că adevărul pe care nu-l putem integra e trăit ca o amenințare la identitate.
Când suferința devine identitate – Rolul victimei
Una dintre cele mai subtile și adânci iluzii este jocul psihologic al victimei. În analiza tranzacțională, acest rol face parte din „triunghiul dramatic” Victimă – Persecutor – Salvator. Atunci când ne identificăm cu Victima, nu mai suntem responsabili pentru viața noastră. Ceilalți devin cauza durerii, iar noi, victime eterne ale sorții. Este o poziție aparent pasivă, dar cu un beneficiu psihologic enorm, și anume evitarea asumării.
De ce am renunța la o iluzie în care noi suntem cei buni, nedreptățiți, iar ceilalți sunt responsabili pentru suferința noastră? Pentru că în spatele acestei iluzii se ascunde o realitate mult mai dureroasă, aceea în care poate că noi am acceptat, prin frică, tăcere sau lipsă de acțiune. Sau poate că lumea nu este corectă și nu va veni nimeni să ne salveze.
Proiecția – Când umbrele noastre se joacă pe fețele altora
Un alt mecanism prin care preferăm iluzia este proiecția. Tot ceea ce nu putem recunoaște la noi, precum slăbiciune, furie, vină, impulsuri interzise, este proiectat asupra celorlalți. Astfel, partenerul devine „rece”, lumea devine „nedreaptă”, părinții, „toxici”. Poate e adevărat, dar poate e și o parte din noi acolo, în ei.
După Jung, „tot ceea ce ne irită la ceilalți ne poate conduce la o înțelegere a propriei persoane”. Adevărul doare, pentru că ne obligă să ne vedem nu doar victime, ci și complici. Dar numai prin asumare putem recâștiga puterea.
Sindromul Peter Pan – Copilul captiv în visare
Mulți adulți trăiesc fără să se fi maturizat emoțional. Trupul lor are 30, 40 sau 50 de ani, dar sufletul lor e prins într-un vis copilăresc. Este ceea ce numim sindromul Peter Pan, adică refuzul inconștient de a crește, de a-și asuma limite, responsabilități și adevăruri dureroase.
Peter Pan trăiește în Neverland, un loc fără timp, fără reguli, fără durere. Este simbolul gândirii magice a copilului, care crede că dacă își dorește suficient de mult ceva, acel lucru se va întâmpla. Că cineva va veni să-l salveze. Că viața se va schimba fără ca el să facă nimic. Și astfel, mulți trăiesc în relații în care speră că celălalt se va schimba. Sau așteaptă o carieră „perfectă”, o viață fără efort sau o iubire ideală, în loc să construiască una reală, imperfectă, dar vie.
Iluzia ca blocaj al copilului interior
Gândirea magică a copilului nu este greșită. Ea este poetică, creativă, profund simbolică. Dar dacă rămânem blocați în ea, trăim într-un basm care nu se mai termină. Copilul interior rănit are nevoie de protecție, validare și imaginație, dar și de un Sine adult care să-l țină de mână atunci când visul se rupe. Iluzia este un mecanism de supraviețuire al acestui copil. Dar vindecarea nu vine din a-l alunga ci din a-i spune: „Ești în siguranță. Pot să privesc realitatea acum.”
Psihoterapia – Spațiul viu dintre iluzie și adevăr
În terapie, iluzia este adesea primul lucru care se frânge. Uneori, nici nu ne dăm seama că trăiam într-una, până când cuvintele, emoțiile și tăcerile din cabinet nu încep să o fisureze. Și, da, momentul acela doare. Nu pentru că iluzia era reală, ci pentru că era confortabilă, familiară, legată de o identitate pe care o credeam a noastră.
A înfrunta adevărul e un doliu psihic profund deoarece pierdem o versiune a noastră, a celorlalți, a lumii. Uneori pierdem și speranțele imposibile, proiecțiile romantice, fanteziile de salvare. Dar tocmai în acel gol care se deschide, poate pătrunde ceva autentic o realitate vie, imperfectă, dureroasă uneori, dar eliberatoare.
Psihoterapia nu ne cere să renunțăm la visare, din contra, ne invită să coborâm visul în corp, să-l ancorăm în prezent, să-l transformăm din iluzie fugară în direcție asumată. Să nu ne închidem în idealuri, ci să le folosim ca pe o busolă interioară. Pentru că viața nu începe când totul e perfect. Viața începe când învățăm să fim prezenți în imperfecțiune, în adevăr, în noi înșine.
În loc de concluzie: Magia realității asumate
Iluzia ne ține prizonieri într-un trecut romanticizat sau într-un viitor imaginar, în care totul „va fi bine”… dar nu acum. Realitatea doare și ne pune în fața limitelor, a eșecurilor, a golurilor din noi, dar este singura poartă spre transformare reală.
Copilul din noi are voie să viseze. Are voie să caute magie, joacă, simboluri. Dar adultul din noi are datoria să vadă, să decidă, să acționeze. Numai când aceste două părți colaborează, în loc să se lupte, putem construi o viață care nu mai e o fugă ci o creație conștientă.
👉 Citește și:
Imparatia Creierului – Stapanul Sistemului
Lobul Frontal, CEO-ul Împărăției Creierului
Lobul Parietal – Artistul Împărăției Creierului
Lobul Temporal – Bibliotecarul Împărăției Creierului
Fotograful Împărăției – Lobul Occipital și Magia Vederii
Autor: Andreea Cristina Mureșanu, Psihoterapeut Integrativ, Psiholog Clinician, Consilier Dezvoltare Personală, Terapeut Neurofeedback, coautor în „Călători printre gânduri rătăcite. Poveștiri autentice de la psihologi” (2022, Librăria Universitară) și cofondator al clinicii Rewireyourself.
Sursă foto: Arhivă personală, 123rf.com