A fost odată ca niciodată, într-o împărăție vastă și vie, un loc în care totul se vedea. La capătul acestei împărății, într-un turn înalt, izolat, dar de o importanță vitală, trăia un personaj enigmatic: Fotograful. Acesta nu era doar un simplu captator de imagini, ci arhivarul viziunilor, al percepției lumii vizuale. Numele său de taină: Lobul Occipital.
Deși retras, Fotograful nu dormea niciodată. El era mereu conectat la lentilele vii ale ochilor cei doi mesageri ai luminii, care aduceau în fiecare clipă raze, forme, culori și mișcări. Lobul occipital prelua aceste raze și le transforma în realitate vizuală. El nu doar „vedea”, ci interpreta, decupa, clarifica, dădea sens. Era redactorul suprem al filmului realității.
Locul în care lumina prinde viață
În termeni neuroștiințifici, acest lob este situat în partea posterioară a creierului și este responsabil cu procesarea vizuală. Atunci când ne uităm la un chip drag, când citim un cuvânt, când traversăm strada, lobul occipital traduce semnalele electrice primite de la retină în imagini coerente. Tot aici se decid recunoașterea formelor, a culorilor, a mișcării și tot ce înseamnă „a vedea” cu adevărat.
Dar munca sa nu se oprește aici. Fotograful este și un interpret al simbolurilor. În camerele sale de procesare, recunoaște litere, figuri geometrice, obiecte. Este un colaborator apropiat cu colegii săi din alte departamente ale împărăției, deoarece împreuna cu lobul temporal, arhivarul sunetelor și amintirilor, cu lobul parietal, artistul senzațiilor, dar și cu frontalul, strategul, cel care decide cum reacționăm.
Un analist vizual: Mai mult decât un simplu aparat de fotografiat
Din perspectivă psihoterapeutică, lobul occipital este tăcut, dar profund. Mulți clienți care prezintă tulburări de percepție vizuală, halucinații vizuale, sau traume legate de imagine corporală pot avea, la nivel simbolic, o „suprastimulare” sau o „închidere” a fotografului interior. Când lobul occipital nu mai procesează coerent realitatea, lumea poate părea distorsionată iar în terapie, readucerea „viziunii” la claritate devine un act sacru.
Tot aici, la intersecția dintre imagine și emoție, apare legătura dintre anxietate și hiperactivarea lobului occipital deoarece când fotograful este suprasolicitat, imaginea lumii poate deveni prea intensă, prea rapidă, prea încărcată. Prin tehnici de reglare neurofiziologică (precum neurofeedback-ul), se poate reda ritmul natural al procesării vizuale, iar persoana reînvață să vadă cu claritate, nu cu teamă.
În lumea adolescenților, unde imaginea de sine devine centrală, lobul occipital este adesea în strânsă colaborare cu stima de sine și cu felul în care percepem cum ne văd ceilalți. A lucra cu acest lob înseamnă a lucra cu filtrele prin care ne privim pe noi înșine și pe ceilalți și a le curăța, atunci când sunt încețoșate de rușine, vinovăție sau teamă.
Când visăm cu ochii închiși, tot Fotograful este la lucru. În atelierele lui de noapte, dezvoltă filmele realităților din subconștient, uneori în culori vii, alteori în alb-negru. El nu uită niciodată. Imaginea este limbajul lui, iar noi, cei care îl ascultăm în profunzime, avem ocazia să vedem lumea nu doar cu ochii, ci cu întreaga ființă.
Concluzie: Când fotografia devine hartă
În Împărăția Creierului, fiecare departament are un rol esențial, dar puțini înțeleg cât de profund este cel al Fotografului. El nu vorbește des, nu dă ordine și nu cere aplauze. Dar fără munca lui tăcută, lumea ar rămâne neconturată. Ar fi o ceață densă, fără formă, fără culoare.
Lobul occipital nu este doar despre Vedere, este despre percepție, despre sens, despre construcția realității. Iar în vremurile actuale, în care imaginile rulează cu viteză amețitoare pe ecrane, în care ochiul e suprastimulat, iar sufletul neglijat, Fotograful are nevoie de tihnă, de recalibrare și de o lumină blândă care să-l ghideze.
Ghid terapeutic – Cum susținem Fotograful?
-
Reconstruirea percepției corporale
Clienții cu tulburări de imagine corporală, cu rușine profundă sau dismorfie corporală pot avea o relație distorsionată cu munca lobului occipital. Lucrul terapeutic poate include:
- Exerciții de reconectare vizuală cu propriul corp (oglindă, desen, fotografie conștientă)
- Intervenții somatice blânde, pentru a simți mai degrabă decât a vedea critic
-
Traumele vizuale
Pentru cei care au fost martori ai unor scene traumatice, lobul occipital poate rămâne „blocat” în acea imagine. Aici pot ajuta:
- EMDR (desensibilizare și reprogramare prin mișcări oculare)
- Imagery Rescripting – rescrierea imaginii traumatice în spațiul imaginar terapeutic
-
Claritate mentală și supraîncărcare vizuală
În anxietate și ADHD, lobul occipital poate deveni hiperactiv. Clienții pot simți că lumea „li se bagă în ochi”, că nu pot opri fluxul imaginilor sau al stimulilor vizuali.
- Antrenamentul de Neurofeedback pe zona occipitală poate reduce supraactivarea
- Exerciții de retragere a privirii: pauze vizuale, închidere conștientă a ochilor, meditații ghidate pe întuneric
-
Lucrul cu visele
Lobul occipital este activ și în visare. Explorarea viselor, desenarea lor, transformarea simbolurilor vizuale pot aduce și ele mesaje importante în terapie.
👉 Citește și:
Imparatia Creierului – Stapanul Sistemului
Lobul Frontal, CEO-ul Împărăției Creierului
Lobul Parietal – Artistul Împărăției Creierului
Lobul Temporal – Bibliotecarul Împărăției Creierului
Autor: Andreea Cristina Mureșanu, Psihoterapeut Integrativ, Psiholog Clinician, Consilier Dezvoltare Personală, Terapeut Neurofeedback, coautor în „Călători printre gânduri rătăcite. Poveștiri autentice de la psihologi” (2022, Librăria Universitară) și cofondator al clinicii Rewireyourself.
Sursă foto: Arhivă personală, 123rf.com