Există epoci în care frica nu mai apare ca reacție la pericol, ci ca un fundal difuz, în care gândirea se adaptează fără să mai întrebe. Tăcut, dar persistent, se instalează un fel de disconfort normalizat. Nu te simți în pericol, dar nici complet liber. Nu ți se interzice nimic în mod direct, dar înveți singur să eviți, să reduci, să te conformezi.
George Orwell și Franz Kafka, fiecare în moduri diferite, au explorat această formă de captivitate. În romanul 1984, realitatea este controlată prin limbaj, supraveghere și pedeapsă mentală. În Procesul, realitatea este confuză, haotică, fără explicații. Ambele lumi generează același efect asupra psihicului: frică, vinovăție, neputință și autoalienare. Iar ceea ce altădată era o ficțiune neliniștitoare astăzi pare, pentru mulți, o trăire aproape familiară.
Există o frică care nu are chip, dar modelează viața interioară cu o precizie înfricoșător de tăcută. Nu e frica de ceva concret, nu e reacția instinctivă de a fugi sau a te apăra, ci o frică mai insidioasă, mai fină, care se strecoară în tonul vocii, în ezitarea de a pune o întrebare, în reflexul de a-ți filtra gândurile înainte să le lași să se formeze.
Aceasta este frica de care vorbesc, fiecare în felul lui, Franz Kafka și George Orwell. La Kafka, frica apare din absența logicii. Personajul principal din Procesul nu știe de ce e acuzat, nu i se explică nimic, dar totul din jurul lui, autoritățile, martorii, contextul, îi comunică, fără cuvinte, că este vinovat. În lumea lui Orwell, frica are un scop clar, acela de menținere a controlului. Ești supravegheat, educat să nu gândești deviant, iar, dacă o faci, sistemul te va corecta.
În psihologie, aceste două nuanțe ale fricii se întâlnesc adesea în viața interioară a oamenilor. Nu întotdeauna prin panică, ci printr-o neliniște cronică, o tensiune de fundal, o vigilență care nu mai pare exagerată, ci doar necesară. Adevărata profunzime a acestei frici nu vine din intensitate, ci din continuitate. Nu vine dintr-un eveniment traumatic unic, ci dintr-o atmosferă trăită suficient de mult încât devine normă.
Apoi apare vinovăția. Nu pentru ce ai făcut, ci pentru că simți ceva ce nu „trebuie”. Nu pentru că ai greșit, ci pentru că nu reușești să te potrivești. Atât Kafka, cât și Orwell surprind această trăire a omului care începe să se îndoiască de propriul drept de a exista în mod autentic. La Kafka, Josef K. încearcă să îndoiască, dar e lăsat în beznă. La Orwell, Winston înțelege prea bine, dar nu are cum să scape. În ambele cazuri, vinovăția se instalează nu din greșeală, ci din simpla apartenență la o realitate care nu îți permite să fii întreg.
Un fenomen esențial în această ecologie interioară este ceea ce Orwell numește doublethink – dublul gând, acea capacitate a psihicului de a susține simultan două idei contradictorii fără a simți conflict. Vrei libertate, dar accepți supravegherea. Ceri adevăr, dar tolerezi falsul convenabil. Spui că ești bine, dar știi că ceva nu e așezat. În psihoterapie, acest dublu gând apare adesea sub forma adaptării funcționale: trăiești, muncești, comunici, dar în interior ceva rămâne fragmentat. Frica și vinovăția nu dispar, doar se maschează.
Într-o astfel de stare, realitatea începe să se deformeze. Nu pentru că mintea nu funcționează, ci pentru că efortul de a rămâne „corect” sau „adecvat” devine mai important decât contactul cu adevărul interior. Kafka o arată prin absurdul sistemului juridic, care nu oferă nicio coerență, dar continuă să funcționeze. Orwell o arată prin Ministerul Adevărului, care modifică trecutul în funcție de prezent. În ambele cazuri, omul pierde firul și, odată cu el, pierde și încrederea în propria-i percepție.
Aceasta este una dintre cele mai profunde răni psihice ale omului contemporan: sentimentul că nu mai poate avea încredere în ce simte. Că trebuie să verifice, să ceară validare, să se asigure că nu „vede greșit”. Este o ruptură a realității personale, care duce la depersonalizare, la o viață în care totul pare funcțional, dar nimic nu e locuit cu adevărat.
Când aceste stări se repetă, psihicul începe să se adapteze. Nu din confort, ci din oboseală. Așa se instalează ceea ce psihologia numește neputința învățată – acel sentiment profund că, orice ai face, nu va conta. Kafka o sugerează prin imposibilitatea lui Josef K. de a înțelege sau de a ieși din sistem. Orwell o confirmă prin programarea progresivă a minții, până când individul spune, cu convingere, că doi plus doi fac cinci.
În ciuda acestor scenarii apăsătoare, psihicul uman are o resursă care nu poate fi complet anulată: capacitatea de a observa. Nu în sensul unei rezistențe eroice, ci în sensul unei prezențe vii. Ieșirea din această spirală nu vine din negare saudin fugă, ci din reactivarea unui spațiu interior în care frica poate fi simțită fără a fi ascunsă, vinovăția poate fi privită fără a fi preluată, iar întrebările pot fi lăsate să trăiască fără grabă.
Claritatea nu apare când găsim repede un răspuns, ci când suntem dispuși să cercetăm mai profund, atât timp cât e nevoie, pentru ca acel răspuns să fie adevărat pentru noi. Nu pentru alții. Nu pentru sistem. Ci pentru sine.
Într-o lume care alternează între absurd și programare, între lipsa de sens și sensul impus, poate că cel mai important gest de libertate rămâne acela de a rămâne treaz. Nu ca formă de opoziție, ci ca act de prezență. Nu pentru a avea dreptate, ci pentru a rămâne întreg.
👉 Citește și Imparatia Creierului – Stapanul Sistemului
👉 Citește și Lobul Frontal, CEO-ul Împărăției Creierului
Autor: Andreea Cristina Mureșanu, Psihoterapeut Integrativ, Psiholog Clinician, Consilier Dezvoltare Personală, Terapeut Neurofeedback, coautor în „Călători printre gânduri rătăcite. Poveștiri autentice de la psihologi” (2022, Librăria Universitară) și cofondator al clinicii Rewireyourself.