Ștefania Sarina Oprea debutează cu o carte-confesiune curajoasă: „De la sărăcie la extaz”. O colecție de povești personale, spuse fără înflorituri, în care autoarea își asumă trecutul, vulnerabilitatea și dorința de libertate. Specialistă în comunicare și voce asumată în online, Ștefania vorbește aici despre curaj, identitate și ce înseamnă, cu adevărat, să te scrii pe tine.
Rep.: Cartea ta vorbește deschis despre teme incomode. Simți că, în lumea de azi, autenticitatea este penalizată? Cum reușești să rămâi sinceră în scris, chiar și când adevărul tău devine incomod pentru ceilalți?
Ștefania Sarina Oprea: Nu cred că adevărul doare. Cred doar că ne-am obișnuit prea mult cu ambalajul. Ni se servește zilnic un confort bine lustruit, iar adevărul – când vine nefardat – pare brusc nepoliticos. Da, autenticitatea deranjează. Nu pentru că e greșită, ci pentru că nu lingușește, nu adoarme, nu menajează. Te trezește. Și uneori… oamenii nu vor să se trezească.
Mi s-a spus și mie, în mod repetat, că poate ar fi mai „cuminte” să scriu cu perdea. Că un ton mai blând atrage mai mulți oameni. Dar eu nu vreau mulți. Vreau prezenți.
Am încercat și artificii, stiluri mai șlefuite, tonuri mai „acceptabile”. Nu m-am regăsit în ele. Mă simțeam ca o voce strecurată într-un costum care nu-mi vine. Așa că am renunțat. Am ales să scriu așa cum vorbesc cu mine însămi: clar, direct, fără ocolișuri.
Scrisul meu nu e protocolar. E viu. Nu se închină convențiilor, ci caută înțeles.
Autenticitatea nu mi-a adus like-uri în plus, dar mi-a adus ceva mai important: o formă de liniște. De coerență interioară.
Cred că sinceritatea e una dintre cele mai elegante forme de curaj – și da, e un drum cu preț, dar și cu rădăcini adânci. Poate chiar mai adânci decât toate promisiunile lucioase ale fericirii instantanee.
Rep.: Titlul e o promisiune puternică: „De la sărăcie la extaz”! Unde se află, pentru tine, acel „extaz”? În bani, libertate, învățare, evadare?
Ștefania Sarina Oprea: Titlul s-a născut într-un moment neplanificat și deloc discutat. E o carte care nu a cerut voie să iasă în lume – și cu atât mai puțin să poarte un titlu atât de îndrăzneț.
„Extazul” a fost, sărmanul, înțeles uneori și în cheie erotică – i s-a pus o etichetă pe care n-a cerut-o.
Dar, pentru mine, extazul nu are legătură cu trupul, ci cu ieșirea din sine: ieșirea din satul din Bărăgan, din ograda mentală ferecată generațional, din tiparele sărăciei moștenite și așteptările mici care ni se pun în spinare încă de copii.
Ar fi ipocrit să spun că nu e vorba și despre material – pentru că, da, extazul în opoziție cu sărăcia implică și o formă de avuție. Dar nu una ostentativă. Nu cu bani aruncați pe rețele sociale și vacanțe afișate ca titluri de glorie. Odată sărac, ești mereu sărac, indiferent cât aduni – pentru că memoria neajunsului rămâne cu tine.
Dar nu mă refer la lux.
Ci la libertatea de a alege, la siguranța de a trăi fără teamă, la demnitatea de a spune „nu” fără să te clatini.
Extazul e acel punct în care nu te mai cenzurezi ca să fii acceptat.
Este dansul frenetic în ciuda a tot ce te-a ținut pe loc.
E momentul în care spațiul din tine nu mai încape în tăcere și devine cuvânt.
Extazul e această carte. Scrisă nu ca să fie frumoasă, ci ca să fie adevărată.
Rep.: Ai ales să lansezi cartea acasă, la Lehliu Gară, nu într-un spațiu „glam” din București. Ce mesaj ai vrut să transmiți prin această alegere?
Ștefania Sarina Oprea: Încă o dată, locul m-a ales pe mine, nu invers.
Lehliu Gară și-a cerut dreptul să găzduiască evenimentul, iar eu – om slab la insistențe emoționale – am cedat. Și bine am făcut. Nu cred că aș fi găsit un loc mai potrivit, chiar dacă apetitul Bucureștiului pentru cultură e, evident, mai mare.
Dar, ce să vezi? Bucureștiul a venit la Lehliu. Mai mult decât speram. Și-atunci am înțeles: nu locul adună oamenii, ci omul.
Dacă alegerea asta a fost interpretată ca un mesaj, mă bucur. Pentru mine, a fost un gest firesc.
Ca și în carte, am căutat să fiu acolo unde am rădăcini.
Printre oameni cu care împart același sol prăfos, același cer uneori innorat, același Bărăgan care nu uită și nu iartă ușor.
La Lehliu am primit nu doar sprijin logistic și financiar, ci ceva mai rar: sprijin emoțional.
Și ce poate fi mai glam de-atât?
Rep.: Cât de mult din ceea ce numim „normal” e, de fapt, o construcție impusă? Și cum ai învățat tu să faci pace cu ideea de a fi diferită?
Ștefania Sarina Oprea: „Normalul” e o convenție. O haină cusută de alții – standardizată, nu personalizată – pe care o tot potrivim pe noi, chiar dacă ne strânge, ne înțeapă sau face cute inestetice pe umeri. De cele mai multe ori, nici nu ne întrebăm cine a croit-o sau de ce.
Mi-a luat 37 de ani să ajung să fiu eu însămi – și probabil încă pe-atât să învăț cum să mă onorez în fiecare etapă. Dacă nu aș face pace cu această idee, nu aș gusta cu atâta poftă din fiecare zi.
Tranziția de la o extremă la alta – de la sărăcie la extaz – nu s-a făcut purtând pantofii altcuiva și nici vreo haină moștenită, purtată de generații. Am mers, uneori, “fără haine” – vulnerabilă. Și tocmai în această expunere sinceră a stat măreția reconstrucției personale. O formă de libertate interioară pe care am învățat s-o port cu demnitate, nu cu rușine.
Rep.: Ce a însemnat, pentru tine, să transformi experiențele dureroase în literatură? Scrisul a fost un act de vindecare, de revendicare sau de eliberare?
Ștefania Sarina Oprea: Știu că scrisul poate purta în el toate formele vindecării: durere, catharsis, terapie, eliberare, declaratii. Tocmai de aceea îl onorez și mai mult – pentru că e o activitate profund singulară, dar de o bogăție rară, complexă.
Când scrii o carte cu tentă autobiografică, inevitabil se transformă într-un proces de transformare personală. E vindecare, da. E revendicare. Și mai ales, e eliberare.
Faptul că ajungi să o pui în fața altor ochi înseamnă că ai trecut prin ea, ai înfruntat-o și ai ieșit de cealaltă parte – nu ca victimă, ci ca povestitor.
Nu te mai apasă, nu mai este o povară: devine o poveste. Una care merită dată mai departe.
Scrisul e și evadare, dar și o formă de asumare publică. Un act de curaj pus negru pe alb, în care spui: „Am fost acolo. M-am zvârcolit. Am înțeles. Acum, dau si eu mai departe.”
Scrisul nu mi-a fost mereu pansament. Nu m-a alinat. M-a deschis cu un bisturiu chiar, dar în tăietura aceea am găsit adevărul, și din el mi-am construit vocea.
Între tăcere și exprimare, am ales să risc cuvântul. Acolo unde durerea a fost mare, am pus condei. Și poate că asta înseamnă, până la urmă, să fii autor: să iei ce-a fost greu și să-l scrii până nu te mai doare.
Nu am scris această carte ca să conving pe cineva de ceva, ci ca să nu mă mai mint pe mine.
Nu cred în rețete, dar cred în asumare. Nu știu dacă lumea are nevoie de mai mult adevăr, dar știu sigur că are nevoie de mai puțină prefăcătorie. Iar dacă o poveste spusă sincer mai face și un pic de zgomot, e cu atât mai bine, e semn că a fost vie.
Și poate că exact asta înseamnă literatura autentică: să tulbure puțin ordinea convenabilă a lucrurilor și, între două pagini, să ne amintească cine suntem.
Sau cine am putea fi, dacă n-am mai trăi după etichete.
Aș putea încheia spunând că am scris ca să las ceva în urmă. Dar și asta e, până la urmă, o convenție, nu?
Dar adevărul e altul: Am scris ca să mă regăsesc.
Iar dacă cineva, într-un colț de lume, deschide această carte și simte că nu e singur, atunci da – toate cuvintele, toate rănile, tot curajul… și-au găsit rostul.