Mi-am făcut cont de Facebook în 2009, pe vremea când „rețea socială” însemna mai degrabă joacă și împărtășirea unor poze decât diferite postări pe pagina personală sau grupuri care vând diverse. Eram adolescentă, aveam prieteni reali cu care ne trimiteam cadouri virtuale în Pet Society, ne vizitam animăluțele pixelate și trăiam cu o aventură într-un univers paralel digital și foarte colorant.
Era ceva distractiv la acel moment, așadar nu conta dacă aveai o zi proastă, pentru că acasă, pe calculator, te aștepta pisicuța digitală, care părea bucuroasă atunci când intrai în joc. Aveam un loc al nostru, o lume imaginară care ne oferea iluzia controlului, a îngrijirii, a prezenței reciproce. Apoi, încet, am crescut, am abandonat animăluțele și am început să hrănim o altă formă de avatar, aceea imagine de sine din postări, farfurii aranjate cu grijă și citate motivaționale lipite peste răni nespuse.
Facebook s-a transformat, încet. Dintr-un spațiu de joc și conectare a devenit un loc al părerilor în care fiecare voce se cere auzită, indiferent de subiect sau competență. Într-un moment citești despre cum să faci o rețetă, apoi despre ceaiuri care vindecă cancerul. Azi cineva își postează diagnosticul, mâine același om îți vinde ulei esențial pentru anxietate, la reducere.
Ce s-a întâmplat cu încrederea noastră?
Întrebare legitimă: Ce s-a întâmplat cu încrederea noastră? De ce, într-o epocă în care avem mai mult acces ca niciodată la educație, psihoterapie, medici, specialiști, alegem să ascultăm oameni fără formare, dar cu voce caldă și promisiuni frumoase?
De ce fugim de proces și ne aruncăm în mirajul rapidului? Poate pentru că rana este mai veche decât Facebook. Poate că neîncrederea în specialiști nu e doar despre neîncredere în ceilalți, ci despre neîncrederea în propria capacitate de a face față realului.
În terapie, vorbim adesea despre pierderea încrederii în autoritate ca despre o traumă timpurie. Când părintele devine inconsistent, când adultul care trebuia să te protejeze te rănește sau te ignoră, în mintea copilului se instalează o concluzie grea: „Nu pot avea încredere în nimeni.” Așa începem, fără să știm, să căutăm alternative, orice voce care pare să ne vadă, să ne mângâie, să ne dea o direcție, chiar dacă direcția duce în gol.
Ne e teamă să nu fim din nou păcăliți, mințiți, folosiți. Și atunci, alegem ce pare mai „uman”: cineva care ne spune că suferința are o cauză clară și un remediu simplu, într-o sticluță de 30 ml. Specialistul, în schimb, spune: „E un proces. Avem nevoie de timp. Nu e doar o cauză, sunt multe. Hai să vedem împreună.” Și în acel moment, creierul obosit de incertitudine alege drumul cel mai puțin tensionat, nu cel corect, ci cel suportabil emotional, ca formă de supraviețuire psihică.
Control prin menținerea simptomului. Explicația
În practica clinică, am observat un paradox care m-a pus pe gânduri. Uneori, tocmai când un copil începe să răspundă la terapie, părintele oprește procesul: „Am văzut îmbunătățiri, dar cred că e suficient.” Sau, mai subtil: „Nu sunt sigur că schimbările vin de la terapie, poate e doar o fază.”
Cu câteva săptămâni în urmă, același părinte părea recunoscător, entuziasmat, prezent. Și totuși, când progresul devine vizibil, apare o rezistență greu de înțeles rațional. De ce? Poate pentru că un copil care se vindecă devine, pentru unii părinți, un copil care nu mai are nevoie de ei.
Atunci când rolul de „îngrijitor” sau „salvator” a devenit identitatea lor de bază, vindecarea copilului presupune o moarte simbolică a acelui rol. În locul suferinței copilului apare spațiul gol al propriei neliniști. Cine sunt eu, dacă nu mai sunt mama copilului „cu probleme”? Ce mai ofer, dacă nu mai am cui să ofer?
Este o formă psihică rafinată a sindromului Münchausen, nu în sens patologic, ci în sens relațional. Ne ținem copiii interiori bolnavi pentru că, altfel, nu mai știm cine suntem. Deși sindromul Münchausen by proxy, în sens clinic, implică inducerea activă sau falsificarea bolii copilului pentru a atrage atenția, la nivel simbolic, în contextul relațional, se manifestă diferit: „Îmi este mai ușor să am un copil care are nevoie de mine decât un copil autonom, echilibrat, care se descurcă singur.”
Aceasta este o formă subtilă de control prin menținerea simptomului. Nu pentru a răni copilul, ci pentru a menține o relație emoțională nesigură, în care afecțiunea se exprimă prin grijă excesivă sau printr-o relație de tip victimă-salvator.
În practică clinică, se observă uneori întreruperea prematură a procesului terapeutic (neurofeedback sau psihoterapie) de către părinți exact în momentul în care copilul începe să manifeste semne clare de progres. Acest fenomen aparent paradoxal poate fi înțeles prin prisma mai multor mecanisme psihologice recunoscute în literatura de specialitate.
În primul rând, este vorba de o rezistență sistemică la schimbare (Minuchin, 1974), în care dinamica familială se opune inconștient transformării unui membru, deoarece orice modificare a unui element destabilizează întregul sistem. Vindecarea copilului presupune o reconfigurare identitară și relațională, la care părinții nu sunt întotdeauna pregătiți să participe.
În al doilea rând, pot exista beneficii secundare (secondary gains) asociate simptomului copilului, precum menținerea unei relații de dependență, validarea parentală sau evitarea confruntării cu propriile dificultăți emoționale. În acest context, simptomul devine inconștient „folositor” și vindecarea, deși dorită conștient, este trăită intern ca amenințare.
Se poate vorbi și de un atașament psihologic față de simptom (Anderson & Gedo, 1994), în care părintele, identificat cu rolul de îngrijitor, simte o pierdere de sens odată cu reducerea suferinței copilului. Această dinamică proiectivă poate fi comparată, într-o formă simbolică, cu pattern-ul Münchausen by proxy – nu în sens patologic, ci ca formă inconștientă de menținere a bolii pentru a conserva o poziție afectivă sau relațională.
Trebuie luată în considerare și teama de succes (Hendricks, 2000), un mecanism profund care determină uneori retragerea exact în fața reușitei, din frica de necunoscut, de pierdere a controlului sau de confruntare cu o nouă identitate parentală, în absența „copilului-problemă”.
Aceeași dinamică o vedem la mulți dintre adulți în propriile procese psihoterapeutice. Când se apropie momentul schimbării reale, apare o rezistență blândă, dar persistentă. „Parcă nu mai simt că am nevoie de terapie.” „Nu e momentul.” „Simt că mă descurc singur.”
În spatele acestor fraze poate sta o teamă profundă: „Dacă mă vindec, pe cine mai joc? Dacă nu mai sunt «rănitul», «trădatul», «copilul abandonat», cine mai sunt?” Vindecarea presupune o pierdere, nu doar a simptomului, ci și a identității legate de suferință. Este un proces de doliu. Și, ca orice doliu, doare.
De aceea, mulți oameni caută ajutor, dar îl refuză când e aproape. Caută eliberarea, dar se agață de lanțuri vechi, familiare. Pentru că lanțurile, oricât de grele, sunt cunoscute. Iar necunoscutul, chiar dacă e libertate, sperie.
Certitudini false vs. adevărul dureros
Așa ajungem, fără să vrem, într-o cultură în care certitudinea falsă e preferată adevărului dureros. Unde preferăm guru fără școală în locul psihologului cu supervizare. Unde sfatul unui influencer are mai multă greutate decât experiența unui medic. Pentru că unul ne oferă emoție, celălalt ne cere răbdare.
Dar putem ieși de aici. Nu prin predici, ci prin reconstrucție relațională. Putem învăța din nou să avem încredere, în specialiști, în proces și în noi înșine.
Putem învăța să nu mai tratăm simptomele cu „rețete”, ci cu prezență blândă și rigurozitate. Putem învăța să nu mai fugim de durere, ci să o ascultăm până devine mesaj, nu doar rană.
Poate cel mai greu act este acesta: să îi dai voie părții tale rănite să se vindece. Să nu o mai folosești ca ancoră identitară. Să-i spui: „Te-am protejat prin durere. Acum te eliberez prin maturitate.” Atunci când facem asta cu adevărat, descoperim că încrederea nu e despre a-i crede pe ceilalți orbește, ci despre a ști să discernem, cu inimă și cu mintea.
👉 Citește și Imparatia Creierului – Stapanul Sistemului
👉 Citește și Lobul Frontal, CEO-ul Împărăției Creierului
👉 Citește și Lobul Parietal – Artistul Împărăției Creierului
Autor: Andreea Cristina Mureșanu, Psihoterapeut Integrativ, Psiholog Clinician, Consilier Dezvoltare Personală, Terapeut Neurofeedback, coautor în „Călători printre gânduri rătăcite. Poveștiri autentice de la psihologi” (2022, Librăria Universitară) și cofondator al clinicii Rewireyourself.
Sursă foto: Arhivă personală